Cartea pe care o citesc acum ameninţă să îmi clatine imaginea pe care am construit-o de-a lungul timpului in jurul marelui Leonard Cohen, ferecată sub un clopot de sticlă. Ştiam despre frecventele lui depresii şi certuri cu viaţa, am citit despre încercările lui de a găsi religia care să-i aducă speranţa căutată cu înfrigurare în traiul cotidian experimental sau în meditaţiile asupra soartei. Ştiam că geniile sunt de obicei trimise pe Pământ într-un ambalaj de spini, însă niciodată nu m-am apropiat atat de mult de disperarea sa, de lipsa de încredere în talentul lui şi de încercările convulsive de a-şi confirma harul. Am preferat să îl ţin într-o batistă de catifea şi, din când în când, să mi-o apropii de obraz pentru a-i asculta vocea gravă, îndulcită de tonurile suave din fundal.
L-am auzit cântând. În singurul spectacol pe care l-aş fi dorit fără final, acompaniat de culorile simple, care trăiau versurile. Am sorbit din ochi un Cohen căruia vârsta i-a sporit magia si i-a dat puterea să amuţească o sală întreagă timp de câteva ceasuri. Nu îmi pot imagina o dovadă mai asurzitoare decât liniştea publicului la auzul muzicii tale şi dorinţa de a trăi chiar atunci povestea fără sfârşit, melodia fără sfârşit. Iar dacă nici aceasta nu este o confirmare a talentului său şi a inconfundabilei "golden voice", înseamnă că suferinţa şi neîncrederea sa sunt sortite spre a nu-şi găsi pacea niciodata.
M-am intors la înregistrarea concertului, pe care o ascult ori de câte ori simt că pierd vraja care, la o săptămână dupa expirarea biletului de spectacol, încă mă făcea să cred că orice notă ce nu poartă semnatura Cohen nu poate fi numită muzică. Mă întorc la cartea de pe noptieră şi o redeschid cu teamă, cu inima strânsă că noi încercări sufleteşti ale marelui artist îmi vor fi dezvăluite fără metaforele din cântecele sale. Şi, când voi termina lectura, mă voi întoarce la clopotul de sticlă să reîntregesc imaginea muzicianului mult prea încercat de propriile-i trăiri, a acestui sincer L. Cohen.
